*MAMA: CELE DOUĂ CUVINTE!*

INTRODUCERE

 O bună prietenă mi-a spus odată că vârsta pe care o trăiesc eu acu – 22-23-24 de ani –  este vârsta celor mai mari dezamăgiri. De atunci, în rarele momente de sinceritate cu mine însumi, dezvolt un fel de frică pentru tot ce gândesc. Mă tem că oric nu aş spune sau gândi este atât de efemer şi iluzoriu încât nici nu merită să fie spus sau gândit. Chiar şi acum, scriind pentru VIP magazin, am această senzaţie.

E o prostie mare ceea ce încerc să fac acu. Dar, tre să mă credeţi, asta oricum merită atenţia dvs. Să scriu despre mama? Sincer? Să scriu sincer despre mama? Să scriu despre mama ca despre părintele meu? Să scriu despre mama ca despre sânul care m-a alăptat? Să scriu despre mama ca despre îngerul meu protector?

Mă consolează gândul că orice n-aş scrie, peste un timp oarecare, eu oricum voi trage-un pârţ condescendent şi voi râde la tot ce-am afirmat anterior. Ca şi la nouă ani, pe când eram un puşti, îmi voi spune: vai ce prost am fost vara trecută!

(Neştiind că vara viitoare îmi voi spune acelaşi lucru.)

 CUPRINS

De prin 2009, pe ramul unui nuc din spatele casei stă agăţată o vestă de culoare căcănie. O fi adus-o vântul, o fi coborât-o câmpul gravitaţional al planetei pe care locuim – nu se ştie exact cum a nimerit haina drept în copac. Acolo sus, la peste 6 metri înalţime, haina a fost (dar mai şi este încă, precum vă slujeşte mărturia subsemnatului) păzită bine de furnici şi gâze, care, de altfel, ar fi rupt-o în bucăţi, dacă nu exista… dacă nu exista… dacă nu exista ce?

Haina se află de mai bine de 3 ani în copac pentru că ce? Ce o împiedică să nu mai existe? Până la urmă, ce face un lucru să fie nemişcat? Ce-l face să existe şi să reziste astfel pentru o perioadă mai lungă?

Hmm, nimic, îmi spun eu. Nimic nu trebuia făcut pentru ca haina să rămână în copac. Lumii nu trebuia să-i pese, vântul nu trebuia să sufle, iar furnicile nu trebuiau să  pornească nicio cruciadă. Aşa s-a şi întâmplat, iar acum, (după cum vă slujeşte mărturia subsemnatului) vesta se află sus pe ram.

Dar oare cum e în cazul altor fenomene, obiecte, întâmplări, etc? Uneori, dacă stăm să ne gândim, pentru ca ceva să dureze, e nevoie ca nimeni să nu întreprindă nimic. Un drum nereparat, un copil ignorat de părinţi, o ţeavă spartă, centimetri cubi de praf, medici, profi, judecători corupţi – toate astea au puterea să reziste în timp doar dacă nu se „umblă” la ele. Nu le atingi, şi ele capătă epiderma aia lucioasă a unui lucru care supravieţuieşte catastrofelor nucleare şi regimurilor politice. Aşa a durat URSS, de exemplu, (îndrăznesc să spun eu, cunoscătorul) până în momentul în care cineva isteţ şi cu stea pată în frunte nu s-a apucat să scormonească fundamentul uniunii.

Alteori însă, pentru ca fenomenul să înceteze, la fel, e nevoie de zero intervenţii. O explozie de nervi şi agresivitate poate fi calmată adesea doar dacă stai cuminte într-o parte şi aştepţi să se termine. Dar, ca să folosesc un clişeu preferat, „depinde, de la caz – la caz”.

Aproximativ o asemenea filosofie, sinceră şi neprihănită, m-a cuprins într-o dimineaţă de duminică. M-a cuprins până în momentul în care m-am întrebat oare cum e cu dragostea? Cum e cu iubirea şi cum e cu amorul? În cazul acestor „sentimente frumoase” e nevoie sau nu de intervenţie pentru a asigura durabilitatea în timp şi spaţiu? (Lupu a-nţeles ce vreau să spun)

Aşa cum duminicile sunt unice nu doar pentru că dorm şi mă odihnesc cât îmi doresc, dar şi pentru că am acele 15 minute-pe-săptămână-de-dialog-constuctiv-cu-mama, am hotărât să o întreb pe atotştiutoarea:

-          Mama, dacă dragostea e lăsată în voie şi nu se „umblă” la ea, dragostea durează. Nu crezi? De altfel, ca şi sviterul… (îi arăt eu mamei haina, ce se vede prin geamul din dormitor)

-          Măi băiete, nu compara tu sviteru’ cu dragostea. Dragostea, dacă o laşi în voia ei, e o dragoste uitată, spune mama şi se întoarce la treabă.

Mama are treabă mai mereu. Atunci când nu are treabă, o vezi odihnindu-se. Când o vezi odihnindu-se, realizezi că urgent ai nevoie de ea. Porc fiind, nesimţit pînă la măduvă, o trezeşti şi nici nu simţi cât de mult şi-ar fi dorit ea să mai doarmă puţin. Îţi ceri scuze (!) şi mergi mai departe. Pentru că şi tu ai treabă. Eşti băiat mare. Ai crescut. Nu mai ai nevoie de cineva care să-ţi lege fularul la gât sau să te adoarmă sau să te sărute pe frunte sau să te cuprindă sau să te dezmiardă. Gata, plec. Hai pa. Noroc, nu mă aştepta diseară, vin târziu. Salut, ce faci, mă ajuţi cu ceva bani până la salariu? Mamă, nu mă învăţa cum să-mi trăiesc eu viaţa! Lasă-mă în pace şi nu interveni! Trosc un pumn sau două în peretele casei care probabil îţi va rămâne moştenire.

Mi-e dor de mama. Nu îi voi uita şi nici ierta vreodată grija pentru mine – asta a ruinat-o definitiv. Sacrificiul ei era un nimb la care nu renunţa nici pentru o clipă. Nici până astăzi nu am mai întâlnit om pentru care jertfirea să fie o obişnuinţă, un reflex necondiţionat.

ÎNCHEIERE

Eu am ochii umezi de fiecare dată când mă gândesc la faptul că e prea târziu să-i spun te iubesc. Întotdeauna este prea târziu să-i spui unei mame că o iubeşti. Întotdeauna va fi mult prea puţin „te iubesc”-ul tău în comparaţie cu sacrificiul ei etern, nestrămutat, capabil să le îndure pe toate. Mama este axa, dreaptă şi fară de sfârşit, ca o asimptotă, iar tu – o curbă, care POATE, CÂNDVA, undevaacolo, în geometria unui Nuştiucare Fantast*, se va intersecta cu ea.

Tot ce a fost făptură feminină în viaţa mea e mama, zdrobită în mii şi mii de cioburi, întinsă pe tot globul. Iar tot ce a reuşit să fie iubire în viaţa mea e mama, pe care eu totuşi m-am apucat să o cârpesc-lipesc, ciob după ciob, reîntregind-o.

Sânii celeilalte vor fi sărutaţi pentru că mama m-a învăţat să o fac. Buzele celeilalte vor fi supte pentru că mama m-a învăţat să o fac. Printrepicioarele* celeilalte vor fi iubite pentru că mama m-a învăţat să o fac. Mâinile celeilalte vor fi privite îndelung, îndreptate spre soare, ca-ntr-un moment dat să nu mai înţeleg ce e om şi ce e soare, pentru că mama m-a învăţat.

Eu petrec foarte puţin timp cu mama şi simt, că dacă nu se umblă la acest fenoment, el poate dura, iar eu mă pot trezi într-o „bună” zi singur şi înstrăinat. Doamne, tu, voce, inexistenţă sau gând din capul meu pătrat, ascultă-mă şi păzeşte-o de toate relele, dându-i putere să dureze cât dreptele paralele de mult.


5 Comments on “*MAMA: CELE DOUĂ CUVINTE!*”

  1. M.A.G says:

    o introducere si un cuprins cu multe intrebariii…nda dificil))

  2. cristi_dima says:

    daaaa Andrei…. la unele momente am ris… iar la altele simteam cum imi pierd lacrima. Eu 9 ani nu am putut spune mamei mele buna dimineata, iar acum cind o fac -mereu imi ascund lacrimile, si …stii de ce? sunt prea multe riduri…. Iti doresc muuult succes si ai grija de Mamica ta:)

  3. Kristina says:

    o multitudine de emotii si sentimente atit de sincere,dar in acelasi timp atit de multe regrete care se indesesc cu trecerea timpului!

  4. Liza says:

    nu-i tirziu sa incepi sa-i zici mamei “cele doua civinte” chiar din acest moment. principalul e sa nu regretzi apoi, ca n-ai indraznit sa le rosteshti… caci timpul trece…

    “Mamica, te iubesc… tare tare!”

  5. flowertxf says:

    Am petrecut o ora citind “Home”-ul de pe blogul tau: de sus, de la “Primul ajutor” si pina jos, la acest articol… am vrut sa citesc si urmatoarele, dar … nu am avut ce.. pacat.. scrie mai departe.. o faci bine.. in plus, ultimul articol (pe care l-am citit; dar e primul al tau) mi-a lasat (la fel) ochii umezi… adevar ai zis..


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 31 other followers